Putere și îmbelșugare: două cuvinte care definesc exact modul în care erau privite bijuteriile de către cetățenii romani. În Roma antică bijuteriile au fost la început un privilegiu rezervat în exclusivitate celor din înalta societate, dar, pe măsura ce comerțul și bunăstarea imperiului au crescut, bijuteriile au devenit accesibile tuturor categoriilor sociale.
Romanii au împrumutat stilul de la culturile de dinainte și au adăugat propriile teme. Pentru a ține pasul cu tendința de împopoțonare a vremii, bijuteriile au devenit din ce în ce mai mari și mai ostentative și au început să se foloseasca pietre mult mai colorate decât în trecut: topaz, rubin, safir, smarald și perle.
Multe dintre bijuteriile văzute create în Roma antică aveau atât o valoare decorativă cât și o valoare funcțională. Una dintre cele mai comune bijuterii apărute de timpuriu în Roma era broșa, care a fost folosită pentru a asigura articolele de îmbrăcăminte.
Romanii au folosit o selecție variată de materiale în fabricarea bijuteriilor, fapt datorat accesibilității la o mare varietate de resurse naturale aflate pe diferite terirtorii europene și mediteraneene care se aflau sub stăpânirea lor. Ei aveau, de asemenea, o rețea extinsă de comerț, care le-a permis accesul la materiale exotice și pietre prețioase, care se deplasau de-a lungul drumului mătăsii, din Persia, India și Orientul Îndepărtat.
În bijuteriile antice romane erau folosite în mod frecvent perle din Golful Persic, care erau combinate cu Smarald și Peridot din Egipt, cu Jasp, Carneol, Lapis-Lazuli și Onix din Persia. Chihlimbarul a fost, de asemenea, o piatră prețioasă preferată a romanilor, care au și stabilit o rută de transport din Gdansk, care a devenit centrul de producție al chihlimbarului pentru orașele din întregul imperiul roman. Spre căderea Imperiului Roman au fost predominante pietrele prețioase exotice din India și Orientul Indepartat, inclusiv safirul albastru și topazul din India și Sri Lanka.
Articole asemănătoare:
